Mesajul Arhiepiscopului Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, Patriarh al României.

'Iubiţi părinţi slujitori ai sfintelor altare,
Dreptmăritori creştini,

Prin acest cuvânt pastoral, închinat Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Taina cea necuprinsă de minte şi de cuvânt şi sărbătoarea împărătească atât de iubită de poporul nostru, vă adresăm dintru început o seamă de chemări, care ne-au mângâiat auzul în zilele postului pregătitor, spre bucuria înnoirii şi sfinţirii legilor firii şi a sufletelor dreptmăritorilor creştini. Să le ascultăm, cu emoţie, încă o dată: "Să se veselească toată făptura, că, iată, Ziditorul Cel mai înainte de veci Se naşte în Betleem, Prunc văzut cu trup, şi este înfăşat în scutece Cel Ce dezleagă, ca un iubitor de oameni, legăturile greşelilor noastre"1. "Tineri, binecuvântaţi-L, preoţi, lăudaţi-L, popoare, preaînălţaţi-L întru toţi vecii"2.

De-a lungul acestui sfânt post, pregătitor al bucuriei de sus date, a venirii Domnului "întru ale Sale" (Ioan 1,11), adică la noi, zidirea Lui, în sfintele noastre biserici au răsunat adeseori asemenea chemări şi vestiri de bucurie. Prin acestea ni s-a revărsat în suflete bogăţia iubirii lui Dumnezeu pentru milostivirea bunătăţii Sale, pentru ca "durerile morţii" (Ps. 114, 3) să fie în sfârşit şterse de bucuria primirii în Împărăţia cerurilor şi a luminii, a tuturor celor care răspund chemării lui Dumnezeu. Inspirat de Duhul cel Sfânt, Proorocul David vestea, cu multe veacuri înainte, roadele întrupării Domnului Hristos: "Şi El i-a mântuit din nevoile lor; L-a trimis pe Cuvântul Său şi El i-a vindecat şi i-a izbăvit din stricăciunile lor" (Ps. 106, 19-20).

Vrând să lumineze înţelegerea iubirii lui Dumnezeu pentru făptura Sa, Sfântul Simeon Noul Teolog tălmăceşte astfel acest adevăr: "Cei întâi creaţi (Adam şi Eva), supunându-se de bunăvoie pentru întâia oară vrăjmaşului şi călcând porunca lui Dumnezeu, nu numai că au pierdut cea mai bună nădejde a lor, aceea de a fi însăşi lumina neapusă, ci au fost destinaţi putrejunii şi morţii; ei au căzut desăvârşit în întuneric, devenind slujitorii stăpânului întunericului..."3. De aceea, Dumnezeu, iubindu-ne, ne-a cinstit cu darul nepreţuit al vieţii celei fără de hotar, prin harul Său, şi nu a răbdat să ne vadă lipsiţi de binele vieţii veşnice, în necurmata umilinţă în care ne ţinea cel-rău.

Sârguindu-se să pătrundă taina prin care "Cuvântul trup S-a făcut" (Ioan 1,14), Sfântul Chiril al Alexandriei ne învaţă că aceasta s-a săvârşit pentru ca noi să vedem în acelaşi timp "atât rana cât şi leacul, pe cel ce boleşte şi pe Doctor, pe cel alunecat spre moarte şi pe Cel ce-l ridică la viaţă, pe cel biruit de stricăciune şi pe Cel ce alungă stricăciunea"4. Aceste cuvinte adânci, dar în acelaşi timp atât de limpezi, vădesc urâciunea înmulţirii păcatului şi primejdia vieţii omeneşti fără de Dumnezeu şi ne fac să mărturisim cu inima înfrântă: "Rănile omenirii sunt prea multe şi prea mari pentru leacurile noastre. Ne este cu neputinţă să îndreptăm răul, avem nevoie de Tine ca să-l îndrepţi"5.

Iată, iubiţii mei fii duhovniceşti, cum împlinirea mântuirii noastre, prin taina întrupării Cuvântului Celui veşnic strălucitor din Dumnezeu Tatăl, a fost vestită "prin gura sfinţilor Săi profeţi din veac" (Luca 1, 70), cu o stăruinţă şi cu o precizie în stare să risipească îndoielile oricărei minţi luminate de onestitatea libertăţii alegerii între adevăr şi minciună, libertate pe care Atotbunul Dumnezeu ne-a sădit-o pentru a şti că numai adevărul ne va face vii. Să trăim deci împlinind adevărul, deoarece Mântuitorul Hristos, născut în ieslea Betleemului, este "Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14, 6).

La această dumnezeiască sărbătoare a mântuitoarei pogorâri la noi a "Fiului Celui Preaînalt" (Luca 1, 32), Cel Care, după cuvântul Psalmistului, a auzit "suspinul celor ferecaţi" şi a venit "să-i dezlege pe fiii celor omorâţi" de păcat (Ps. 101, 20), Sfânta noastră Biserică tresaltă, chemându-ne astfel la marea bucurie de obşte, a Cerului şi a pământului deopotrivă: "Veniţi să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de faţă. Zidul cel despărţitor acum cade; sabia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu mai păzeşte pomul vieţii; iar eu mă împărtăşesc din dulceaţa din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare"6.

"Veniţi să ne bucurăm", ne cheamă Biserica, fiindcă de acum, Hristos, Soarele dreptăţii, răsărind, chinul întunericului din noi ia sfârşit. De aceea, nu trebuie să rămânem acoperiţi de întunericul neştiinţei şi al necunoaşterii poruncilor lui Dumnezeu, după cuvântul Sfântului Ioan Casian: "Dacă judecata noastră rătăceşte în noaptea neştiinţei, atunci şi gândurile, şi faptele noastre, cărora le lipseşte cântarul dreptei judecăţi, sunt învăluite în marele întuneric al păcatelor"7.

Prea cucernici părinţi, fraţi creştini şi surori în Domnul,

Încă din pruncia noastră am auzit an de an, cu aceeaşi bucurie, la acest măreţ praznic împărătesc, Troparul Naşterii Domnului, imn bisericesc în care Fiul lui Dumnezeu este numit "Soarele dreptăţii", aşa cum fusese El arătat mai înainte prin mărturia proorocilor. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne tâlcuieşte această denumire a Mântuitorului nostru, pentru "a fi înţeleasă într-o explicaţie mai înaltă": "Soare al dreptăţii a fost numit Domnul ca făcător şi desăvârşitor al veacurilor, ca început şi ca sfârşit al tuturor, ca proniator al celor proniate, ca Cel Care umple toate de lumina veşnică, prin nelipsitele trimiteri ale bunătăţii Sale"8.

Luminând, aşadar, sufletele noastre prin iubire, "Soarele dreptăţii" ne învaţă să vieţuim în dumnezeiască dragoste, chemându-ne să devenim noi înşine lumină, în şi pentru lume, purtători şi vestitori ai bunătăţii şi milostivirii Lui faţă de toţi şi faţă de toate. Dar dobândirea acestei înalte stări spirituale – ţelul vieţii fiecărui creştin, rostul fiinţării noastre – nu se face fără voia liberă a noastră, fiindcă ne spune Sf. Scriptură: "pentru voi, cei ce vă temeţi de numele Meu, va răsări Soarele dreptăţii, şi vindecare fi-va în aripile Lui" (Maleahi 4, 2). Iată rodul temerii de Dumnezeu, care ne ajută să ajungem la izvorul vindecării noastre, întru aripile Soarelui dreptăţii; întrucât "temere" înseamnă şi înfiorare sfântă, dreaptă credinţă, evlavie neprefăcută, recunoştinţă, ascultare şi iubire, adeverindu-se cuvântul Sfintei Scripturi că "celor ce-L iubesc pe Dumnezeu toate li se lucrează spre bine" (Rom. 8, 28).

Iubiţi fii duhovniceşti,

La această sărbătoare, numită din vechime "a luminilor", când prăznuim ivirea în lume a "luminii cunoştinţei", este dator fiecare dintre noi, creştinii, să se întrebe câtă împărtăşire are cu această lumină. Fiindcă, ne spune Domnul că acela care umblă în întuneric, adică în păcat, "se împiedică, pentru că lumina nu este întru el" (Ioan 11,10). Este adevărat, în zilele acestea vedem peste tot sclipind feeric mulţime de lumini şi preocuparea pentru alegerea şi oferirea de daruri a început demult. S-a dorit ca toate cele din jurul nostru să fie acum cât mai strălucitor împodobite. Dar toate acestea devin simple desfătări lumeşti dacă nu reuşesc să ne îndrepte mintea şi sufletul către nevoia noastră de luminare lăuntrică, de curăţire de patimi şi împodobire cu virtuţi şi binefaceri, pe care să le aducem ca smerite daruri Celui pe Care Tatăl L-a dăruit lumii spre a o mântui.

Cel ce se desfată într-un chip exterior şi superficial a pierdut înţelesul şi folosul cel dăinuitor al prăznuirii celei mai mari taine: înomenirea lui Dumnezeu pentru noi; a pierdut harul sărbătorii care îi putea aduce pacea dinăuntru şi dinafară, cu Dumnezeu şi cu semenii, şi bucuria nefăţarnicei iubiri de fraţi (I Petru 1, 22).
Cunoscând acestea, ne-am putea gândi că nimeni n-ar fi atât de nepăsător cu sine încât să nu-şi dorească agonisirea "bucuriei celei mari" (Luca 2, 10), vestite de înger în noaptea Naşterii Domnului şi împărtăşite apoi, celor ce cred, de însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat. Şi totuşi, în jurul nostru observăm că, treptat, parcă este uitată bucuria curată – semnul vieţii ce palpită în orizontul nemuririi –, fiind înlocuită cu o zgomotoasă şi deşănţată veselie, dimpreună cu o înjositoare căutare a plăcerilor vremelnice, semne şi adieri ale morţii spirituale.

Egoismul şi bucuria sunt, este adevărat, de neîmpăcat. Căci cel dintâi se hrăneşte din seva patimilor omului care nu mai vrea să ştie decât de el însuşi, în timp ce bucuria se naşte din iubirea care, altoită pe iubirea lui Hristos, vrea să ştie de Dumnezeu şi de aproapele, care trebuie ajutat atât material cât şi spiritual. Cel ce biruieşte egoismul îşi întoarce privirea spre Iisus şi spre aproapele său. Astfel, viaţa sa nu va mai fi umbrită de tristeţe, descurajare sau lipsă de iubire, el va fi într-o necontenită căutare a oricărui prilej prin care să fie adusă, întru bucurie, laudă Mântuitorului său şi, totodată, să fie înlesnită mântuirea celorlalţi prin împreună-purtarea sarcinilor lor (Gal. 6, 2).

Iubiţi fii şi iubite fiice în Domnul,

Prăznuim astăzi Naşterea Mântuitorului Hristos, într-o perioadă de cumpănă, în care poporul nostru scrie o nouă pagină din istoria sa atât de frământată. Acum, când suntem chemaţi să devenim membrii unei Europe unite, din care am făcut parte întotdeauna din punct de vedere cultural, social şi spiritual, trebuie să conştientizăm rolul nostru de purtători şi vestitori ai luminii lui Hristos – "Soarele dreptăţii". Suntem datori să păstrăm şi să transmitem tuturor, cu bucurie, valorile noastre fiinţiale şi tradiţionale, care au stat la temelia plămădirii şi creşterii noastre în cultură, unitate şi ospitalitate şi faţă de alţi semeni, de altă credinţă religioasă.

Din păcate, acest amplu proces de integrare, la care participăm, este înţeles uneori greşit, în sensul unei uniformizări impuse în mod artificial. Iată de ce ne mâhnesc unele iniţiative, străine de testamentul sfânt al înaintaşilor noştri, cum ar fi cea a îndepărtării icoanelor şi a simbolurilor religioase din locaşurile de învăţământ. Într-o perioadă de atât de profundă transformare, copiii şi tinerii României trebuie să aibă aproape adevăratele noastre modele, pildele vrednice de urmat, care îi pot călăuzi în viaţă, inspirându-le preţuirea şi dragostea faţă de nepieritoarele valori ale credinţei în Dumnezeu, binelui şi frumosului moral, şi astfel îi pot îndrepta spre lumina cea neînserată. Să rămânem, iubiţii mei, ancoraţi în valorile care au ajutat acest popor să dăinuie, traversând momente istorice de grea încercare şi, mai mult, să le oferim cu bucurie unui continent însetat şi de înnoirea vieţii lui spirituale.

Mulţumind Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile Sale, vă pun la inimă aceste gânduri şi cu părintească dragoste şi binecuvântare vă adresez de aici, din Reşedinţa Sfintei noastre Patriarhii, cuvânt de iubire, rugăciune şi tradiţionala urare ca Sfintele Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2007 şi Bobotezei să le petreceţi cu pace şi sfinte bucurii întru mulţi şi fericiţi ani. Iar Noi, după cuvântul Marelui Apostol Pavel, neîncetat vă pomenim, rugându-ne "ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa şi cu putere să-mplinească toată bunăvrerea voastră de a face binele şi toată lucrarea credinţei voastre, ca numele Domnului nostru Iisus Hristos să se preamărească-ntru voi şi voi întru El, după harul Dumnezeului nostru şi al Domnului Iisus Hristos" (2 Tes. 1, 11-12).

Al vostru părinte duhovnicesc, pururea către Preasfânta Treime rugător,
† T E O C T I S T
Arhipiscopul al Bucureştilor,
Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei,
Patriarh al României'